Aseara a trebuit sa merg pana la Urgente cu al meu iubit, ca avea si el o problema. Am intrat amandoi, frumos, pe poarta, cand auzim ca urla una dupa noi: "Alo, alo, veniti inapoi!". Era portareasa. Care mai avea putin si spargea geamul cu capul, ratoindu-se la noi, ca de ce am intrat fara sa ii cerem ei voie. Si a urlat cateva momente asa la noi, continuand sa repete ca trebuie sa isi dea ea acordul ca noi sa intram unde avem treaba, pana cand el i-a zis ca nu e nevoie sa tipe. Se pare ca a avut efect, ca a lasat tonul. Deja eram indispusa rau. Nu-mi imaginam ca pentru a intra la Urgente, intr-un spital judetean, trebuie sa fii pe bune cu portarul. Daca era mai urgenta faza si ne grabeam, trebuia sa ii suportam ei crizele? In fine. Trecem peste.
Ne invartim putin pe holurile alea, pana gasim camera care trebuie. Un gardian ne spune ca n-avem voie amandoi, dar m-am uitat la el, apoi m-am intors cu spatele si am intrat si eu pe usa respectiva. N-a venit dupa mine sa ma scoata afara, deci a fost bine. Inauntru, alta care a inceput sa se ratoiasca. N-am priceput de ce, ca nici nu i-a spus bine care e durerea. Oricum eram deja enervata de vaca de la intrare. Pe asta chiar aveam de gand sa o pun la punct. Dar si-a chemat colega, care a fost foarte amabila, asa ca am stat linistita. Insa aveam o figura foarte ostila. Pentru ca nu imi place sa vad cum toate toapele isi permit sa urle la tine, in conditiile in care ele sunt puse acolo ca sa te ajute.
Dupa cateva zeci de minute de asteptat (asta nesuferita sa caute un doctor, apoi sa se mai ratoiasca putin ca de ce venim la ora aia, ca nu mai e niciun doctor, apoi sa o cheme p-aia amabila, apoi aia amabila sa telefoneze la una de la etaj, sa o intrebe daca ARE CHEF sa ne primeasca,etc), am luat liftul pana la ultimul etaj. Ne-am rezolvat treaba, dupa care iar ne-am intors in prima camera, unde iar a inceput aia sa se rasteasca, de data asta nu la noi, ci la o femeie batrana, care abia respira si scotea niste sunete care aratau clar ca abia poate sa vorbeasca. Motivul era ca respectiva batranica nu ii spunea ei mai repede la intrebari. Iar m-am enervat, cand am vazut cu cata lipsa de respect era tratata biata femeie.
La final, am ramas cu un gust amar si m-am rugat sa nu fiu nevoita sa mai ajung pe acolo, pentru ca ar fi vai de mine. Nu doar pentru ca as fi tratata asa, desi cred ca as exploda, dar si pentru ca mi-era sila, efectiv, sa ating usile, balustrada sau butoanele liftului. Toate erau intr-o conditie mizera. Arata mai degraba a o magazie veche, decat a spital, unde totul ar trebui sa fie luna.
Deci, da-ne, Doamne, sanatate, ca-i mai buna decat toate!
Ne invartim putin pe holurile alea, pana gasim camera care trebuie. Un gardian ne spune ca n-avem voie amandoi, dar m-am uitat la el, apoi m-am intors cu spatele si am intrat si eu pe usa respectiva. N-a venit dupa mine sa ma scoata afara, deci a fost bine. Inauntru, alta care a inceput sa se ratoiasca. N-am priceput de ce, ca nici nu i-a spus bine care e durerea. Oricum eram deja enervata de vaca de la intrare. Pe asta chiar aveam de gand sa o pun la punct. Dar si-a chemat colega, care a fost foarte amabila, asa ca am stat linistita. Insa aveam o figura foarte ostila. Pentru ca nu imi place sa vad cum toate toapele isi permit sa urle la tine, in conditiile in care ele sunt puse acolo ca sa te ajute.
Dupa cateva zeci de minute de asteptat (asta nesuferita sa caute un doctor, apoi sa se mai ratoiasca putin ca de ce venim la ora aia, ca nu mai e niciun doctor, apoi sa o cheme p-aia amabila, apoi aia amabila sa telefoneze la una de la etaj, sa o intrebe daca ARE CHEF sa ne primeasca,etc), am luat liftul pana la ultimul etaj. Ne-am rezolvat treaba, dupa care iar ne-am intors in prima camera, unde iar a inceput aia sa se rasteasca, de data asta nu la noi, ci la o femeie batrana, care abia respira si scotea niste sunete care aratau clar ca abia poate sa vorbeasca. Motivul era ca respectiva batranica nu ii spunea ei mai repede la intrebari. Iar m-am enervat, cand am vazut cu cata lipsa de respect era tratata biata femeie.
La final, am ramas cu un gust amar si m-am rugat sa nu fiu nevoita sa mai ajung pe acolo, pentru ca ar fi vai de mine. Nu doar pentru ca as fi tratata asa, desi cred ca as exploda, dar si pentru ca mi-era sila, efectiv, sa ating usile, balustrada sau butoanele liftului. Toate erau intr-o conditie mizera. Arata mai degraba a o magazie veche, decat a spital, unde totul ar trebui sa fie luna.
Deci, da-ne, Doamne, sanatate, ca-i mai buna decat toate!
Te lupţi, te zbaţi, te chinui să obţii cât mai mult, să ai o viaţă prosperă, să nu duci lipsă de nimic... să ai ce să oferi familiei, mai ales copiilor... Îţi faci planuri, speri, munceşti să le faci realizabile... Dar totul este ca un joc la loterie. În fiecare clipă este posibil să se termine totul. Viaţa să te părăsească într-o secundă. Este posibil să nu ai ocazia să îţi iei adio de la nimeni. Să fii aşteptat acasă de cei dragi şi să nu mai ajungi niciodată...
Viaţa e chiar crudă. Este aşa de scurtă... încât nu te lasă să duci la capăt toate ideile pe care le ai... şi nici nu te anunţă când s-a terminat!
Viaţa e chiar crudă. Este aşa de scurtă... încât nu te lasă să duci la capăt toate ideile pe care le ai... şi nici nu te anunţă când s-a terminat!
Astăzi e o zi importantă pentru mine. E ziua tatălui meu. I-am urat şi personal, dar simt nevoia să spun şi aici că îi doresc tot binele din lume. Pentru că indiferent cum este el ca om, bun sau rău, când a venit vorba de mine, a ştiut să lase totul deoparte şi să fie alături de mine. Nu ştiu câţi copii au norocul să aibă astfel de părinţi.
Aşa că mă simt norocoasă. Pentru că există, pentru că încă sunt alături de mine, pentru că de când mă ştiu eu pe lumea asta, singurii care mi-au fost aproape mereu şi care mi-au demonstrat în nenumărate rânduri că îmi vor binele necondiţionat au fost ei, părinţii mei. The end!
Nu-mi vine să cred că a trecut o lună şi ceva de când n-am mai scris nimic aici. În prima parte din această perioadă n-am avut idei, apoi am fost prinsă cu angajarea şi trainingul de după. Da, m-am angajat, în sfârşit! După o vară întreagă de stat acasă şi sperat să-mi găsesc şi eu ceva. Vorba aia: nu-ţi aduce anul ce-ţi aduce ziua...
Am avut o perioadă foarte zbuciumată din momentul în care am ajuns in Bucureşti din nou. Cred că am pierdut vreo 5 ani din viaţă la cât de mult m-am stresat. Dar, ca de obicei, toate trec şi lucrurile se rezolvă de la sine. Şi eu, care sunt prăpăstioasă de când mă ştiu, a trebuit să fierb la foc mic chiar şi pentru cele mai mici chestii, atâta timp cât ele nu erau aşa cum vroiam eu să fie.
De acum începe altă nenorocire: facultatea. Anul 3, licenţă, admitere master, alea-alea. Plus serviciu, mai nou. Aşa că nu ştiu cât de des o să mai am eu ocazia să povestesc pe aici...
Ce mi-e dor să mai fiu copil şi singura mea grijă să fie că nu mai gasesc hăinuţele la păpuşi!!
Stăteam şi vorbeam zilele trecute cu o prietenă. Şi îi povesteam cât de indignată sunt eu din cauza faptului că la noi în ţară, ca tânăr, nu ai şi tu cum să-ţi faci sau să îţi iei o casă prin forţele proprii. Să nu mai vorbim de casă mobilată, cu tot ce îi trebuie în ea şi cu o maşină lângă. Ba trebuie să ai părinţi tare avuţi, ba trebuie să câştigi la Loto o sumă foarte mare de bani (ceea ce rar se întâmplă şi o dată în viaţă), ba să faci împrumut în bancă pe nu ştiu cîţi ani (pe care nici măcar nu ai siguranţa că o să îi trăieşti) ca să îţi permiţi aşa ceva.
Parcă pe vremuri nu era aşa. Mai cu chiu, cu vai, se putea. Dar acum, nimic. Politicienii ne fac cum vor ei, şi dacă se trezeşte unul mai isteţ să pună mai multe întrebări decât ar trebui, ne bagă pe gât că "E criză economică!" şi gata, nu mai ai ce să le zici. Nu pricep de ce se mai miră, după aia, că le pleacă lumea din ţară. Normal că pleacă, dacă tu îţi baţi joc! Cine ar fi prost să muncească pe brânci şi să accepte un salariu de rahat?
Cred că asta o să fac şi eu, dacă lucrurile nu se schimbă (şi n-am auzit pe nimeni care să mai spere la o schimbare). E clar că nu ai cum să duci o viaţă decentă aici în ţară. Păcat, pentru că ţara are multe de oferit! Păcat, pentru că au ajuns nişte nenorociţi la putere, care îşi bat joc de atatea milioane de locuitori!
Sunt sigură că nu sunt nici prima şi nici ultima care nu suportă oamenii fără cuvânt, neserioşi. Însă simt nevoia să scriu un post despre asta, poate reuşesc să mă mai calmez.
Ce nu pot eu să înţeleg este DE CE omul promite, dacă ştie că n-are de gând să se ţină de promisiune. Sau, dacă a intervenit ceva care poate pune îndeplinirea ei în pericol, deşi omul avea de gând să fie corect, atunci de ce nu face tot posibilul să meargă până la capăt? De ce nu face un efort să se ţină de cuvânt? Indiferent dacă se complică lucrurile sau nu? Sunt unii oameni ale căror acţiuni depind de îndeplinirea promisiunii aleia. Şi fiecare are anumite aşteptări de la cei din jurul său. Chiar nu merită efortul de a-ţi onora cuvântul dat? De a-ţi crea o imagine de om serios, de încredere?
Eu nu pot să fac o promisiune şi să nu mi-o respect. Dacă se întâmplă să nu fiu sigură pe mine, atunci nu promit. Spun clar omului în faţă că e posibil să DA sau e posibil să NU. Aşa mi se pare cel mai corect. De ce să încurci oamenii aiurea, dacă ştii că oricum n-ai de gând să faci chestia respectivă? Ar trebui să te gândeşti şi la imaginea pe care o s-o obţii în urma tuturor acestor acţiuni. Eu ştiu că unora nu le pasă de cei din jurul lor, nu le pasă ce lasă în urmă. Nu le pasă ce se va crede despre ei. Însă nu sunt de acord cu treaba asta, doar din simplul motiv că niciodată nu ştii ce îţi rezervă viaţa şi de cine ajungi să te loveşti sau de al cui ajutor o să ai nevoie. Ar trebui să acorzi celor din jurul tău aceleaşi credite, până fiecare îţi demonstrează de ce este în stare. Măcar ştii că ai fost corect cu toată lumea şi ai lăsat loc de "Bună ziua!". Apoi apar preferinţele. Şi de aici discuţia se complică... Corect?
În fiecare seară la mine în oraş trebuie sa aud la fiecare un minut scârţâit de cauciucuri, tobe care te surzesc, din cauză că motorul este ambalat cât se poate, pentru a atrage atenţia şi să suport zgomotul infernal produs de motoare şi scutere.
Întrebarea mea este: care e scopul? Ăştia chiar nu-şi dau seama că ce fac ei nu are urmările pe care se aşteaptă să le aibe? Adică apreciere din partea trecătorilor? Chiar cred că, dacă se uită lumea după ei pe stradă cum se dau în spectacol, e de bine? Că au ceva de câştigat? Măcar dacă toţi erau puşti fără minte, pentru care la vârsta lor contează doar ce impresie lasă şi ce spune lumea, mai înţelegeam... Dar sunt oameni în toată firea...care au degeaba o vârstă.
Asta îmi demonstrează că există cocalari de toate vârstele. Există oameni care îşi dau şi ultimii bani din casă ca să îşi cumpere maşini expirate, vai de mama lor, la mâna a doua, să le tuneze sau să-şi cumpere subwoofere cât mai ale dracu, ca să le explodeze portbagajul de başii melodiilor infecte pe care le ascultă: manele. Frate, dacă vrei să-ţi urle muzica în creier nu înseamnă că trebuie să urle tuturor care sunt în preajma ta.
Drama e că ei nu-şi dau seama cât de superficiali sunt, câtă prostie, lipsă de bun simţ şi proastă creştere emană şi cât deranjează oamenii care nu vor decât o plimbare liniştită într-o seară de vară!
Întrebarea mea este: care e scopul? Ăştia chiar nu-şi dau seama că ce fac ei nu are urmările pe care se aşteaptă să le aibe? Adică apreciere din partea trecătorilor? Chiar cred că, dacă se uită lumea după ei pe stradă cum se dau în spectacol, e de bine? Că au ceva de câştigat? Măcar dacă toţi erau puşti fără minte, pentru care la vârsta lor contează doar ce impresie lasă şi ce spune lumea, mai înţelegeam... Dar sunt oameni în toată firea...care au degeaba o vârstă.
Asta îmi demonstrează că există cocalari de toate vârstele. Există oameni care îşi dau şi ultimii bani din casă ca să îşi cumpere maşini expirate, vai de mama lor, la mâna a doua, să le tuneze sau să-şi cumpere subwoofere cât mai ale dracu, ca să le explodeze portbagajul de başii melodiilor infecte pe care le ascultă: manele. Frate, dacă vrei să-ţi urle muzica în creier nu înseamnă că trebuie să urle tuturor care sunt în preajma ta.
Drama e că ei nu-şi dau seama cât de superficiali sunt, câtă prostie, lipsă de bun simţ şi proastă creştere emană şi cât deranjează oamenii care nu vor decât o plimbare liniştită într-o seară de vară!
